Templul cremator din Milano a fost primul cuptor din Italia, construit datorită generozității industriașului Keller. Corpul filantropului a fost primul care a fost incinerat în această locație.
În acest articol, care încheie călătoria noastră prin locurile de incinerare europene, vom vorbi despre Templul Crematoriu al Cimitirului Monumental din Milano.
Construit în 1875 și extins în anii următori, este printre cele mai importante clădiri din Italia pentru istoricitatea sa și pentru faptul că a fost primul ridicat în această țară. Pentru a înțelege cum a fost proiectat și creat, să facem un pas înapoi în istoria incinerării în Italia.
O scurtă istorie a incinerării în Italia
Incinerarea este o practică foarte veche care leagă cultural popoare foarte îndepărtate unele de altele, atât din punct de vedere geografic, cât și temporal. După toate probabilitățile, unul dintre primele popoare care începuse să folosească incinerarea morților ca practică rituală a fost cea a sumerienilor din Mesopotamia inferioară. Această practică s-a răspândit considerabil, trecând de la privilegiul preoților la obișnuit pentru popor: mai întâi pentru clasele nobiliare și mai târziu pentru o mare parte a populației.
Incinerarea a îmbinat întotdeauna aspectul legat de caracterul ritual, în care focul era un simbol al epurării, cu aspectul de sănătate și igienă.
Din acest motiv, de fapt, poporul roman, care l-a folosit pe scară largă considerând-o o practică obișnuită, a interzis adesea folosirea lui în interiorul zidurilor orașului.
Apariția religiilor monoteiste a schimbat însă perspectiva populațiilor față de practicarea incinerării. Mai ales religia creștină, puternică în concepția sa despre învierea cărnii, a influențat foarte mult obiceiul popoarelor de a abandona incinerarea în favoarea inacțiunii, practică aprobată pentru că nu afecta trupul morților. La acea vreme, inhumarea era considerată singura practică în conformitate cu valorile religioase creștine.
Ca să ne întoarcem la a vorbi despre incinerare, trebuie să ne întoarcem la un trecut recent: sfârșitul secolului al XIX-lea. Adevărata dezbatere pe această temă a fost cea dintre susținătorii unui stat liberal și laic care vedeau incinerația ca pe o practică igienică și luminată și Biserica Catolică, care o interzicea categoric ca un obicei barbar. Religia creștină dăduse sacralitate trupului care urma să învieze împreună cu sufletul după Judecata de Apoi; din acest motiv îşi iniţiase ucenicii în cultul morţii prin practica inlaţiei.
Cea mai mare teamă a Bisericii era că odată cu incinerarea va începe un proces de laicizare a morții.
Nu întâmplător la 12 mai 1886, prin decretul Congregației Sfântului Oficiu, a fost pusă interdicția absolută a incinerării. Această interdicție a fost confirmată mai târziu și de Papa Leon al XIII-lea.
Necesitatea construirii unui crematoriu nu era însă legată doar de aspectul ideologic și politic. Într-un moment istoric în care orașele își creșteau brusc populația și riscul unei pandemii era mereu la pândă, incinerarea a fost o practică conștiincioasă pentru a alunga eventualele epidemii sau situații de poluare a acviferelor marilor orașe.
Într-un climat de mari schimbări politice, religioase și sociale, la 6 februarie 1874 a fost convocată prima conferință științifică majoră despre incinerare. În urma acestei importante întâlniri, câțiva ani mai târziu, în 1888 prin Legea Crispina s-a instituit obligația municipalităților italiene de a acorda spațiu liber pentru construirea structurilor crematorii. Un mare pas înainte pentru poporul laic, neaprobat de biserica care și-a menținut linia până în 1963, când o parte din poziția sa în materie s-a schimbat, interzicând practica doar dacă este folosită ca act ofensator împotriva religiei.
Templul crematoriului din Milano
Pe fundalul unei ere de transformări importante, Italia a luptat în prim-plan găzduind primul crematoriu italian în orașul Milano. Această mărturie semnificativă a fost reprezentarea tangibilă a pozitivismului secolului al XIX-lea. Crematoriul introdus în incinta Cimitirului Monumental a luat numele de Templu. Nu întâmplător a fost nevoie să se sublinieze o legătură cu culturile clasice în care incinerarea era o practică folosită în mod normal.
Structura, proiectată de arhitectul Carlo Maciachini, a fost construită datorită generozității prețioase a industriașului Alberto Keller (1800-1874). Keller, un liberal de origine elvețiană, luptase mereu pentru normalizarea practicii incinerării și finanțase construcția Templului din Cimitirul Monumental din Milano.
Prima incinerare în Templu a fost a lui la doi ani după moartea sa, pe 22 ianuarie 1876. Ceremonia a avut o mare importanță și pentru presa vremii. Incinerarea lui Keller a avut loc cu ajutorul unui cuptor cu gaz proiectat de Giovanni Polli și Clemente Clericetti.
Din punct de vedere structural, crematoriul a fost poziționat pe un etaj înălțat la capătul axei principale a cimitirului. Proiectul inițial din 1875 a fost extins de mai multe ori și modificat de-a lungul anilor până la forma sa actuală. Inițial a constat dintr-un vestibul mărginit de șase coloane dorice, cu vedere la o scară de acces. În 1882, anul primei extinderi, s-a decis folosirea vestibulului ca spațiu public și construirea unui templu central cu plan pătrat în spatele vestibulului. Mai mult, în același an au fost construite două galerii cinerare, o arhivă și o cameră tehnică. A treia extindere din 1896 a adăugat o cameră de incinerare, un spațiu de pregătire a corpului și un alt cuptor.
Crematoriul este o structură impunătoare și solidă care rămâne și astăzi ca o reprezentare tangibilă a simbolului progresului omului de la idealul secular. Tavanul foarte înalt al zonei centrale, care ajunge la 9,60 de metri, este încununat de o cupolă cu patru pânze coborâte decorate cu motive geometrice, care își propune să facă perceptiv și mai maiestuos spațiul de deasupra acestuia.
În interior, Templul adăpostește și păstrează urne și pietre funerare ale susținătorilor săi, astfel încât generațiile viitoare să nu uite angajamentul lor față de o societate liberală.
Crematoriul nu mai este funcțional astăzi, dar rămâne simbolul și amintirea unui moment istoric important pentru evoluția societății noastre.
Alberto Keller
Alberto Keller (1800 – 1874), nacque a Roma da una famiglia di origine svizzera, ma si trasferì a venti anni a Milano. Si occupava di industria e commercio della seta, era protestante e un grande sostenitore della cremazione. Fu infatti Keller a finanziare la costruzione del primo forno crematorio nel cimitero Monumentale di Milano, forno che venne inaugurato con la cremazione della sua salma nel 1876. Fino ad allora le sue spoglie erano state custodite nella cappella di famiglia. L’edicola a lui dedicata si trova al centro del Riparto nel lato sud-occidentale dove un tempo erano sepolti i cristiani acattolici ed è stata realizzata dal progettista dello stesso cimitero, Carlo Maciachini. È una costruzione neorinascimentale con un portico davanti alla facciata, arricchita da epigrafi e da decorazioni candelabre.
